După aproape un secol de locuire colectivă bucureșteană se simte nevoia aducerii aminte perioadei în care orașul era definit preponderent de curți, de moșii. Oamenii locuiau pe atunci într-o curte cu casă într-o lume în care activitățile exterioare prelevau, o lume în care înăuntrul gravita în jurul spațiului exterior. Astfel, propunerea reprezintă o abordare modernă a casei cu livadă. Planimetria, deși poate părea la prima vedere una care tinde către introvertire (fapt datorat poziționării centrale a luminatorului) este de fapt definită și de fluiditate. Aceasta a fost obținută prin întrepătrunderea dintre interior-exterior și in principiu prin crearea unor trasee flexibile care să conecteze spațiile interioare fie direct cu spațiul exterior al curții, fie cu o terasă privată. Un alt element care domină atmosfera interioară a casei este surpriza; parcurgând casa, descoperi spații și legături vizuale cu grădina pe care nu le-ai fi anticipat inițial. Legăturile vizuale nu rămân însă axate doar pe gradină ci se concentrează și pe ochiul de lumină înconjurat de scară și de circulația de tip cursivă. Acest tip de conformare conferă intimitate locuitorilor casei fără a uita sa-i adune și să-i îndemne să interacționeze. Concepută cu o imagine generală simplă și care ține seama de contextul în care a fost integrată, casa este conturată ca fiind compusă dintr-un parter- soclu mineral și un etaj-pod din lemn. La interior, lemnul învăluie suprafețele pereților și conferă căldură spațiului.